Articolele de mai jos reprezintă capitolul prin care am contribuit în 2009 la cartea "Preţuieşte viaţa!" lansată de Andreea Marin în cadrul campaniei umanitare pentru mamele din România.

Articolul 1: 

DESPRE EXPERIENŢA MEA CA MĂMICĂ

Întotdeauna mi-am dorit cel puţin doi copii. Acum îi am. Ioana are 5 ani, Robert are 3. Dar nu întotdeauna scenariile din mintea mea s-au potrivit cu ceea ce s-a întâmplat în realitate. De exemplu,  mereu m-am gândit că am să nasc natural insă medicii nu au fost de acord. La începutul primei sarcini justificările lor aveau legătură cu înălţimea şi greutatea mea prea mică, mai târziu au avut legătură cu starea copilului şi astfel am acceptat că voi naşte prin cezariană. Însă îmi închipuiam că la data stabilită împreună cu medicul  mă voi duce  la spital cu bagajul, pregătită pentru  operaţie. N-a fost nici aşa. De fapt nici n-am apucat să stabilim vreo dată fiindcă am născut cu două săptămâni mai devreme prin cezariană de urgenţă datorită unei hemoragii puternice. Şi totul s-a întâmplat într-o sâmbătă noaptea când soţul meu era plecat din localitate –  cu maşina altcuiva. De ce e important acest lucru? Fiindcă nu a avut cum să se întoarcă noaptea 400 de km decât cu taxiul, însă a reuşit ca la 5 dimineaţa când m-am trezit din anestezie să fie lângă mine. Iar eu, singură fiind, am avut noroc de prietenul nostru medic ginecolog care m-a luat cu maşina lui în 10 minute de acasă şi m-a dus la spital unde am avut iar noroc  să găsim sala liberă şi pe colega lui de gardă, astfel încât am intrat imediat cu ei în operaţie. 

Dacă ar fi să dau sfaturi unei mămici prin prisma acestei experienţe i-aş spune să-şi convingă partenerul să-şi amâne plecările înainte de naştere, iar dacă acest lucru nu e posibil, să o facă cel puţin cu maşina proprie  şi nu pe distanţe foarte lungi.  Dacă el pleacă, atunci să vorbească din timp cu un prieten, vecin care să fie disponibil oricând (să îşi ţină mereu mobilul deschis) să o transporte cu maşina la spital. Şi ea să  apeleze la o prietenă, o rudă ca să nu stea singură în casă zile întregi, chiar dacă se simte bine. Aş mai sfătui-o dacă e posibil să aibă încă un medic de rezervă la care să apeleze în caz că primul medic nu e disponibil.  Să aibă bagajul, banii şi actele pregătite din luna a 7-a. Să aibă numerele de la salvare la îndemână, benzină în maşină oricând şi telefonul încărcat la maxim. Cu alte cuvinte să se gândească şi la ce-ar putea să nu fie bine, dar nu cu îngrijorare, ci pentru a fi pregătită să preîntâmpine acele probleme potenţiale cu succes. „Să pui răul în faţa binelui” – poate fi uneori calea cea mai bună de a face să fie bine.

Deşi această experienţă pare să fi fost foarte tensionantă, atunci nu am avut timp să realizez. Iar când m-am trezit, eram o mamică tare fericită. Chiar dacă fetiţa mea a avut 1400 grame (cum ştiam de la ultima măsurătoare) nu avea sindrom Down, nu avea displazie osoasă, nu era o legumă şi nu avea nici o altă boală genetică dintre cele vehiculate de medici în toată perioada sarcinii – ca motiv pentru faptul că nu a crescut în timpul sarcinii. Eu nu mai stătusem niciodată în spital până atunci, aşa că în toată fericirea mea aflam multe lucruri noi: cum arată o ploscă, cum e să ai perfuzii încontinuu, că e o mare realizare să te dai jos din pat la câteva ore de la operaţie fiindcă doare, dar se poate când vrei să îţi vezi pentru prima dată copilul. Însă nici prima întâlnire cu copilul meu nu a fost ca-n filme. Am intrat într-o sală cu vre-o zece incubatoare uitându-mă uimită la fiecare şi apoi şi mai uimită la medic cu o privire care îl ruga „Spune-mi te rog care e copilul meu??”  Replica lui „Nu-ţi recunoşti copilul?” m-a disperat şi mai tare fiindcă răspunsul meu era „Nuu!” Până la urmă mi l-a arătat ... „Ok, te cred, asta e al meu” ... gândeam deşi nu vedeam nici o asemănare ... până când i-am văzut degetele desfăcute din scutec că dădea întruna din picioare! Fetita mea avea degetele identice cu tăticul ei. „Gata! E a mea! Acum chiar te cred.” Deci, nici în cazul meu nu s-a confirmat ideea de recunoaştere la prima vedere între mamă şi copil .. cum mă aşteptam de fapt şi cum mărturisesc alte mămici mai norocoase. Şi nici acea iubire copleşitoare de prima dată – poate şi fiindcă eu nu am avut copilul la sân de la început. Aşa că am mai în văţat o lecţie: e normal şi dacă nu-i ca-n filme!

Următoarele două zile am stat într-un salon cu mai multe mămici sau mămici în devenire mergând din trei în trei ore să-mi alăptez copilul. E un fel de-a spune, fiindcă de fapt storceam lapte în nişte flacoane gradate, la început câţiva mililitri apoi din ce în ce mai mult iar copilul primea laptele cu seringa. Eram mai multe mămici, toate îmbrăcate în halate sterile şi unora asistentele le dădeu lecţii cum să facă acest procedeu pentru a-şi hrăni copiii – majoritatea celorlalţi născuţi la 7 luni. Era încă o lecţie interesantă. Pentru unele mămici alăptatul decurge uşor şi firesc, copilul suge fericit de cum îl pun la sân şi lor de face plăcere. Aşa a fost în cazul meu. Pentru altele însă alăptatul trebuie învăţat cu efort, poate fi dureros, copilul plânge fiindcă nu-şi găseşte poziţia ideală iar lor nu le place. Eu m-am obişnuit în spital cu multe lucruri despre care credeam înainte că nu-mi vor plăcea. Treceam pe lângă sala de naşteri de fiecare dată când mergem la sala cu incubatoare, dar nu mă mai impresinoau naşterile în curs de desfăşurare. Eu care leşinasem în clasa a XII-a la un vaccin, mă obişnuisem să fac injecţii şi să întind câte o mână diferită de câte ori venea asistenta. Cele mai multe au fost când am făcut „febra laptelui”- am avut febră, îmi era frig, sânii erau umflaţi şi plini de lapte. N-a fost prea plăcut, dar a trecut în câteva zile.

În a treia zi de hrănit copilul cu seringa doctoriţa l-a luat şi l-a pus la sân. Nu mă aşteptam şi nu se aştepta nici ea ca un copil de 1400 de grame să aibă atâta forţă la supt – încât să il oprească de teama de a nu a suge prea mult. Peste încă 3 zile Ioana mi-a fost adusă în rezerva în care trecusem între timp cu indicaţia de alăptat la cerere. „Am scăpat de alăptat gradat cu seringa şi la ore fixe. De acum începe să semene cu ce ştiam eu.”  Da ... de unde? După telefoanele de rigoare la toate rudele anunţand marea veste cum că Ioana nu mai e în incubator, a urmat trezirea la realitate. Copilul a început să urle. Ok, poate i-e foame, i-am dat să sugă. Tot urlete. Am schimbat-o. Tot urlete. Am legănat-o, i-am vorbit, am mângâiat-o, am plimbat-o, am făcut tot ce mi-a trecut prin cap, nimic. Am mers la asistente să le rog să îi dea ceva să îi treacă. Atunci am aflat că cel mai mic copil de pe etaj poate să plângă mai tare decât toţi. Şi că reuşeam să recunosc plânsul copilului meu între atâţia alţii care plângeau. I-am dat ceai, i-am dat pliculeţ cu praf, i-am dat picături, i-am dat siropel. Nimic, urla întruna. Aşa că la ora 16 când a venit si soţul meu, copilul urla şi eu plângeam: „Nu mai ştiu ce să-i fac!!! E aşa de dimineaţă!!!” Ulterior am aflat, colicii nu au de gând să treacă prea repede. De fapt a durat mai mult de 3 luni. Am numărat în fiecare zi cele 100 de zile de plâns ale bebeluşului despre care vorbesc chinezii. Au avut dreptate, după 100 de zile de la naştere a fost linişte. Eu însă nu ştiam asta la început. Fiindcă eu ultimele luni de sarcină mi le-am petrecut informându-mă numai despre posibile boli genetice, despre displazie osoasă, despre cum îţi dai seama că ai o sarcină oprită în evoluţie sau cum se creşte un copil cu sindrom Down.

Sigur, orice mămică se îngrijorează înainte de naştere, deşi aşteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu bebeluşul ei. În cazul meu, îngrijorările extreme dinainte de naştere nu s-au confirmat. În alte cazuri însă se confirmă, sau chiar dacă mămica nu se îngrijorează de nimic înainte pot să apară situaţii care o iau prin surprindere nepregătită. Cel mai bine cunosc situaţia mămicilor care au născut la 7 luni fiindcă am stat lângă ele o lună în spital. Unele aveau copii cu o greutate mult mai mare decât al meu pentru care chiar le invidiam. Creşterea în greutate constantă a Ioanei era un semn de sănătate şi măsura timpul pe care îl mai avem de petrecut în spital – aşa că era cântărită regulat şi fiecare 50 de grame era un motiv imens de bucurie. Altele însă aveau copii mult mai mici, însă toate erau foarte îngrijorate, stresate şi copleşite de emoţii în această perioadă. Aşa că aş sfătui orice mămică să se informeze dinainte şi despre creşterea unui copil născut la 7 luni, să vorbească cu medicul despre asta, despre ce aparatură există în spital, care sunt riscurile posibile, care sunt şansele de a se dezvolta normal şi nu în ultimul rănd să vadă cel puţin fotografii cu copii născuţi la 7 luni. Pe lângă faptul că au născut mult mai repede, şocul multor mămici a fost să-şi vadă copilul altfel decât şi-l închipuiau: mic, cu pielea ridată, fără grăsime, uneori cu păr pe piele, cu capilarele vizibile, roşietic sau gălbui (dacă avea icter) – în incubator, cu tuburi de oxigen, mască pe ochi, cu ace sau branule,  ceea ce le accentua automat starea de tensiune şi îngrijorare, până să afle dacă sau ce probleme există într-adevăr. Mai ales dacă există probleme e bine ca mama să nu mai fie îngrijorată în plus şi de aspectele considerate normale la un bebeluş născut la 7 luni şi să se aştepte la ele. Pe de altă parte însă e bine să ştie că mulţi prematuri recuperează în greutate şi se dezvolta normal pe toate planurile. Eu şi soţul meu suntem astfel de exemple, dar şi fetiţa a cărei mamică am cunoscut-o cel mai bine în spital care a avut 920 grame la naştere (830 grame în timpul scăderii fiziologice  în greutate de după naştere) şi care acum e o adevărată domnişoară, sănătoasă, frumoasă şi deşteaptă şi  în limitele normale  vârstei la greutate şi înălţime. 

Articolul 2: 

PIRAMIDA NEVOILOR DUPĂ NAŞTERE

După o lună de stat în spital am revenit şi noi două acasă încercând să reintrăm în ritmul obişnuit – mai bine spus să ne găsim un ritm acceptabil pentru toţi. Deşi nu mi-a venit atunci ideea, după câţiva ani mi-am dat seama că toată piramida trebuinţelor a lui Maslow pe care o invăţasem la facultatea de psihologie (dar se învaţă şi la economie – la resurse umane) era dată peste cap. În primul rând nevoile mele nu mai erau pe primul plan. În al doilea rând nu mai aveam timp de ele. Aşa că detaliez mai jos subiectul.

Abraham Maslow a fost un psiholog umanist ce a publicat în 1943 articolul "Teoria motivaţiei umane", revoluţionând domeniul psihologiei la acea vreme. Imaginea piramidei nevoilor în 5 trepte a început să câştige teren fiind folosită atât în educaţie, dezvoltare personală, managementul resurselor umane sau training.  În 1970, Maslow a mai adăugat două trepte: nevoi cognitive şi nevoi estetice.

Legat de piramida nevoilor, Maslow susţine că:
Deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice.
Cele mai puternice nevoi sunt axate la baza piramidei.
Cu cât o nevoie se află mai în vârf, cu atât e mai slabă şi mai specifică individului respectiv.
Nevoile primare sunt comune atât oamenilor, cât şi animalelor. 
Nevoile din straturile de jos se cer satisfăcute înaintea celor de la nivelele superioare.
O nevoie superioară nu apare până ce nevoia inferioară nu este satisfăcută.

Între timp unele din aceste ipoteze au fost contestate de specialişi, ajungându-se la concluzia că nevoi de pe straturi diferite pot cere satisfacţie în acelaşi timp sau chiar nevoile superioare pot apărea înaintea celor inferioare. Ce e sigur este că aceste nevoi există în fiecare dintre noi şi se cer îndeplinite.

Deşi nu prea cred că Maslow s-a gândit la femei însărcinate atunci când a creat piramida nevoilor :) , consider că în pregătirea psihologică a viitoarelor mame e bine să o readucem în discuţie. Pentru că după naştere, împlinirea nevoilor mamei începe să fie o adevărată aventură. N-am înţeles acest lucru nici eu până nu am născut. Nu înţelegeam de ce prietenele mele care născuseră înainte se plângeau că nu mai au deloc timp de ele şi sunt obosite fiindcă ... alăptau. Ce poate fi atât de obositor în a-ţi ţine copilul la sân? – mă întrebam atunci. După ce am născut, am aflat răspunsul pe pielea mea. 
Cred însă că tuturor mămicilor le-ar folosi să ştie că piramida nevoilor lor va fi dată peste cap complet şi îndeplinirea ei va fi oricum pe locul doi, după îndeplinirea nevoilor celui mic. 

Să le luăm pe rând:

NEVOILE FIZIOLOGICE:

Nevoia de somn
S-ar putea să afli că se poate trăi şi cu două ore de somn pe zi sau că te poţi trezi de 10 ori pe noapte sau că poţi dormi profund în transe de 10 minute. Şi că poţi adormi oriunde şi oricum ai o clipă liberă. Sau vei face cunoştinţă cu colici sau dureri de dinţi care ţin o familie întreagă trează toată noaptea. Vei afla că te poţi trezi automat din cel mai profund somn dacă îţi auzi copilul plângând. Sau poate nu vei putea dormi, chiar dacă eşti obosită. Poate chiar dacă nu aveai de gând să dormi cu el în cameră sau cu el în pat, vei afla cât e de dificil să implementezi această decizie. (Eu personal am dormit cu fiecare copil în pat în primul an cât i-am alăptat.) Oricum somnul tău, adică insuficienţa lui, va deveni un subiect important de discuţie în ... următorii ani. Personal am avut o perioadă luuungă de timp în care dacă mă întreba cineva ce cadou îmi doresc cu diferite ocazii spuneam doar ... o cameră la hotel în care să dorm singură şi în linişte!

Nevoia de sex
Nevoia de sex e în pericol de a se diminua mult atât datoriă schimbărilor hormonale, cât şi a oboselii şi a stresului legat de cel mic (dacă îl auzi scâncind în timp ce faci dragoste, ghici ce vei vrea să faci?) Şi în afară de asta,  posibil ca kilogramele în plus şi lipsa îngrijirilor cosmetice constante să adauge gânduri de genul „Oare mai sunt atrăgătoare?”, „Nu mă simt prea feminină.” „Oare am să arăt la fel de bine ca înainte?” – cu efecte indirecte şi asupra libidoului. E bine ca partenerul să se aştepte la aşa ceva, dacă va fi cazul. Şi e bine ca după primele 3 luni să ai ca obiectiv şi să petreci timp exclusiv cu partenerul tău (să laşi copilul cu cineva o oră măcar) şi să păstrezi acest obicei şi peste ani indiferent câţi copii vei avea. 

Căldură
Normal că ai nevoie de căldură. Doar că după ce apare un bebeluş mulţi părinţi au tendinţa să facă foarte cald în cameră ca cel mic să nu răcească. Ori între nevoia ta de căldură şi a lui nu e diferenţă mare de grade (excepţie fac copiii născuţi la 7 luni care îşi reglează mai greu temperatura în prima perioadă de viaţă).

Nevoia de acoperiş
Nevoia de acoperiş se referă la nevoia de adăpost, casă, etc. Ideal e ca în această perioadă să locuiţi separaţi de alte persoane (părinţi, socri, proprietari care au alt program decât al vostru- 8 ore de servici în timpul zilei, dar aceleaşi nevoi – cum ar fi cea de linişte să doarmă toată noaptea) şi să nu vă mutaţi în altă casă, alt oraş, altă ţară. Aceste situaţii provoacă stres suplimentar care va fi mai dificil de gestionat.

Nevoia de mâncare
Da, e o nevoie de bază la care va trebui să ai grijă. Grijă la alimentele care nu sunt recomandate pentru colicile sau diareea bebeluşului, la alimentele care îngraşă în favoarea celor care au cele mai bune substanţe nutrivite. Fii atentă la extreme – a mânca prea mult sau a uita să te hrăneşti. Dacă nu are cine să te ajute, ia în calcul că prepararea mâncării va dura mult mai mult decât până acum şi uneori o vei putea realiza doar în etape (poate aprinzând şi închizând aragazul de cinci ori...). Tu însă va trebui să te hrăneşti sănătos tot timpul (mda, vei mânca şi noaptea după alăptat!) chiar dacă timpul de masa va fi şi el mult diminuat.

Nevoia de apă
E o perioadă în care e esenţial să bei suficiente lichide de care are nevoie corpul tău, mai ales dacă alăptezi.

Nevoia de aer
E bine să ieşi afară cel puţin o dată pe zi, cu cel mic, dar şi singură, măcar pentru câteva minute.
E esenţial să aerisiţi camerele, chiar dacă e iarnă şi frig.

NEVOI DE SIGURANŢĂ:
Nevoia de limite

Limitele tale vor fi încălcate în mod natural de câtre cel mic. Să te machiezi, să-ţi faci unghiile şi chiar să scrii mail-uri... vor fi ori aventuri adevărate, ori planificate minuţios delegând altcuiva sarcini legate de copil, ori întrerupte de 5 ori până le finalizezi. Dacă eşti singură acasă şi nu are cine să te ajute, nevoile bebeluşului vor fi atât de multe şi copleşitoare încât până şi nevoia ta fiziologică de a merge la baie va fi amânată până în ultimul moment posibil. E normal ca uneori să fii frustrată din cauza asta. Poate uneori vei avea tendinţa să te revolţi şi să spui „Nu mai pot!” sau cel puţin să-i pui copilul soţului în braţe de cum intră pe uşă ca tu să ai puţin timp şi pentru tine.  

Nevoia de stabilitate
Şi în această perioadă ai nevoie de lucruri sigure pe care să te bazezi. Dacă au loc schimbări negative neaşteptate (de exemplu, soţul îşi pierde servicul sau o rudă are un accident), fii conştientă că e o perioadă în care eşti mai vulnerabilă ca de obicei.

Nevoia de reguli
Rutina zilnică obişuită înainte de apariţia bebeluşului vostru va fi o amintire plăcută la care te vei gândi cu drag. Cafeluţa de dimineaţă va cere mari sacrificii de la somn, întâlnirile cu prietenele la shopping nu vor mai exista o vreme iar vizionatul filmelor seara – va fi încă o dorinţă amânată pentru un timp sau fractionată pe toată săptămâna dacă reuşeşti să înregistrezi ce te interesează. Obişnuieşte-te cu gândul că o perioadă pe primul loc în viaţa ta nu vor fi nevoile tale, ci ale bebeluşului.

Nevoia de ordine
Mai ţii minte cum arăta casa ta înainte? Să vrei acum să fie tot aşa ar fi chiar nerealist, dacă nu ai o menajeră angajată full time. Aşa că nu te mai stresa că găseşti peste  tot jucării, haine, papuci, biberoane, pamperşi, şerveţele, creme sau că nu mai găseşti lucurile la locul lor sau chiar că ai uitat unde le-ai pus. Poţi să îţi faci liste de cumpărături, poţi să pui etichete în interiorul dulapurilor, poţi să hotărăşti zone în care stau anumite lucruri sau să cumperi cutii mari în care să pui toate jucăriile. Însă oricât ai încercă să faci ordine, nu va mai fi niciodată ca atunci când eraţi singuri aşa că nu e cazul să te simţi vinovată sau să te scuzi mereu în faţa musafirilor neaşteptaţi că e dezordine. Din contră, aşteaptă-te să calci pe o jucărie sunătoare exact când copilul doarme sau să nu găseşti capacul de la biberon exact când trebuie să ieşiţi din casă. Se întâmplă şi altora.

Nevoia de securitate
Ai nevoie să ştii că eşti în afară pericolelor sau cel puţin că le poţi face faţă. Aşa că poţi să îţi faci în avans o listă cu ce s-ar putea să meargă rău şi să pregăteşti soluţii. Copilul ar putea să se îmbolnăvească? Fă-ţi un depozit cu medicamentele de urgenţă. Pune la vedere lista cu numere de telefon de la medici, ambulanţe sau spitale. Păstrează o sumă de bani într-un loc fix pentru astfel de situaţii. Ai grijă ca maşina să aibă mereu benzină sau vorbeşte cu un vecin ca să poţi apela la el în caz de urgenţă. Pentru incendii posibile, ia-ţi un stingător în casă. Pentru cutremure, fă-ţi asigurare, citeşte reguli de salvare, fă-ţi provizii şi păstrează în altă parte copiii legalizate ale actelor. Fă-ţi asigurări medicale dacă pleci din ţară, economiseşte bani  dacă prevezi  o pierdere a jobului, pune-ţi alarmă la casă dacă stai într-o zonă periculoasă. În mod similar poţi acţiona în avans şi faţă de alte pericole pe care le estimezi ca posibile.

APARTENENŢĂ ŞI IUBIRE:

Nevoia de familie
Ai nevoie să ştii că eşti acceptată de către cei dragi aşa cum eşti acum, cu toate schimbările fizice şi psihice prin care treci. Dacă nu primeşti ceea ce vrei să se întâmple, poţi să ceri, mai ales partenerului de viaţă pentru a nu se aduna frustrări şi resentimente (fiindcă el nu-ţi poate citi gândurile):  Vrei să mă ţii în braţe?, Poţi să îmi faci un masaj? etc.

Nevoia de relaţii
Multe mămici care stau doar ele singure cu copilul acasă se plâng de lipsa de interacţiune socială. Simt că sunt izolate, că nu comunică cu nimeni şi chiar îşi invidiază partenerul pentru bogata lui viaţă socială care nu s-a schimbat prea mult după apariţia celui mic. Dacă e şi cazul tău, ia măsuri: ieşi în parc cu prietenele cu copii, fă-ţi alte prietene, socializează online sau vorbeşte la telefon şi mai târziu poţi participa la unele evenimente şi împreună cu cel mic.

Nevoia de grup de lucru
S-ar putea să îţi fie dor la un moment dat de colegii tăi şi de atmosfera de la servici. Dacă îţi face bine, le poţi face o vizită cu cel mic sau fără. Fii pregătită însă să percepi lucrurile diferit  de data asta şi probabil şi ei te vor găsi schimbată, şi nu doar fizic.


NEVOI DE STIMĂ DE SINE:

Nevoia de recunoaştere şi atenţie
În această perioadă nouă, orice proaspătă mămică are nevoie poate mai mult ca oricând de recunoaştere şi atenţie din partea altora, deci şi tu. De multe ori însă ceilalţi pot fi ocupaţi sau la fel de stresaţi sau îţi dau atenţie doar sub formă de sfaturi care poti fi exasperante. Tu însă ai nevoie să ştii că faci bine ceea ce faci, să eşti în stare să iei decizii bune în ce priveşte propriul copil şi că şi ceilalţi recunosc  asta la tine. Dacă nu-ţi spun ei, poţi să îi întrebi  Nu-i aşa că mă aprecizi când eu reuşesc să ...?

Nevoia de realizare şi stimă de sine
Pentru unele femei copilul este cea mai mare realizare a lor şi în această perioadă se simt foarte împlinite şi fericite. Pentru altele primează realizările profesionale şi în această perioadă se simt frustrate că nu le pot realiza, mai ales că a îngriji un copil zi de zi nu are aceleaşi efecte vizibile imediat în timp ca la job.  Poate fi frustrant să hrăneşti acum copilul ca peste 3 ore îi e foame la loc, să faci toată ziua curat ca seara să fie tot dezastru, să te chinui să îl adormi o oră ca peste 2 ore el să se trezească şi atunci îţi poţi dori să te întorci cât mai repede la servici pentru a avea o dovadă concretă a muncii tale de peste zi şi să simtă că ai realizat ceva palpabil. 
La trei luni după ce am născut-o pe Ioana am început un master în resurse umane la zi, aşa că trebuia să merg la ore. La prima întâlnire cu toţi colegii şi profesorii am îndrăznit să merg cu ea în porbebe sperând că va dormi însă nu a fost aşa. Dar măcar astfel toţi profesorii au ştiut din timp de ce ajung la unele ore spre sfârşit şi plec la altele la început – fiindcă programul meu de alăptat nu coincidea cu orarul lor. Însă, se poate să mergi şi la şcoală şi să şi alăptezi în acelaşi timp. 

Nevoia de independenţă
Ce predomină în această perioadă nu e independenţa, ci dependenţa – de copil şi de partener şi de alte persoane care te pot ajuta şi pot sta cu copilul (părinţi, socri, bone). Tu eşti legată de el, cel puţin câtă vreme îl alăptezi şi te poţi simţi independentă doar la pachet – în sensul că eşti liberă să pleci, dar doar cu el după tine. Şi chiar dacă gama activităţilor pe care le poţi face împreună cu copilul tău e restrânsă, partea bună e că s-ar putea să descoperi lucruri noi care îţi fac plăcere sau să redescoperi lucruri pentru care nu ai avut timp până acum (de exemplu să vizitezi muzee cu copilul în cărucior şi gentuţa cu toate cele necesare după tine).
Personal, am mers cu copilul după mine peste tot. Fiindcă pur şi simplu nu aveam cu cine să îl las, am ajuns cu el la biblioteci, târguri, săli de conferinţă, hoteluri, restaurante, chiar şi la administraţia financiară, tipografie sau notar. M-a ajutat însă şi disponibilitatea mea de a-mi alăpta copilul oriunde, chiar şi în parcuri, ceea ce ştiu că nu e confortabil pentru orice mămică. Însă ştiu că se poate să-ţi satisfaci nevoia de independenţă chiar dacă ai un copil cu tine. 

Nevoia de status
Aducerea pe lume a unui copil schimbă automat statusul de femeie (poate femeie de afaceri, de carieră, studentă, soţie, etc) în acela de mamă. Pentru  unele a fi mamă cu normă întreagă e similară cu a fi doar casnică şi nu trăiesc prea confortabil acest statut. Pentru altele, a fi mamă e statusul suprem – echivalent cu împlinirea misiunii în viaţă. Probleme apar atunci când ceilalţi ne văd altfel decât ne vedem noi şi ne cer acest lucru. De exemplu, tu vrei să stai acasă doi ani cu copilul fiindcă asa simţi că îţi îndeplineşti mai bine misiunea de mamă, iar colegii tăi te tachinează că te-ai transformat într-o gospodină din managerul eficient care erai... ceea ce nu e prea plăcut, într-adevăr. Însă tu ai dreptul să îţi schimbi valorile, principiile şi opţiunile personale oricând în această perioadă.

NEVOI COGNITIVE:

Nevoia de a cunoaşte
Ai nevoie să afli lucruri noi, să fii la curent cu ştirile, să nu fii chiar ruptă de realitatea care se întâmplă prin lume, să citeşti o carte, să vezi un film – însă modalitatea de a realiza acest lucru va fi o provocare care-ţi va pune la încercarea creativitatea. Poate vei începe să asculţi cărţi audio la căşti uitându-te la monitorul care îţi arată cum doarme copilul în camera alăturată  sau vei găsi alte soluţii personale.
Personal, am descoperit că pot să lucrez pe internet în timp ce alăptez ceea ce am şi făcut în perioadele în care aveam examene în sesiune.

Nevoia de a înţelege
Ai nevoie să cauţi şi să primeşti explicaţii la ceea ce se întâmplă nou cu tine şi cu copilul tău, ai nevoie să primeşti răspunsuri la toate întrebările care te frământă.  Dacă nu le primeşti de la medicul curent, ai dreptul să întrebi alt medic, să întrebi un psiholog sau să citeşti carţi, reviste şi site-uri de specialitate. 

NEVOI ESTETICE:

Nevoia de frumuseţe, echilibru, forme
Nevoia de frumuseţe se va transfera mult asupra bebeluşului tău. Vei căuta cele mai frumoase hăinuţe, cele mai luminoase culori, cele mai drăgălaşe biberoane sau suzete, cele mai haioase jucării, cele mai vesele perdele sau cel mai distractiv tapet.

ACTUALIZARE DE SINE:

Nevoia de creştere şi împlinire personală
Când devii mamă s-ar putea să îţi schimbi perspectiva şi atitudinea faţă de viaţă în general, faţă de lume şi societate. Poate vei face mai multe donaţii ca înainte sau chiar te vei implica activ în cauze precum salvarea copiilor bolnavi, ajutarea mamelor singure, alimentaţie sănătoasă, mediu ecologic, educaţie, etc. Pentru că vei începe să simţi şi mai mai profund nevoia  de a contribui la un mediu sănătos şi la o lume mai bună - lumea în care va trăi copilul tău şi copiii copilului tău.

CE SE MAI SCHIMBĂ DUPĂ NAŞTERE?

Se pot schimba procesele mentale cum ar fi:

Memoria: Poate vei uita mai des de ce te-ai dus dintr-o cameră în alta sau de ce ai deschis uşa frigiderului sau ce ţi-a spus soţul când aţi vorbit dimineaţă la telefon. Şi te vei întreba mai des “Unde am pus biberonul? Îl aveam în mână mai înainte, ce-am făcut cu el?”

Atenţia: Vei fi foarte atentă la tot ce are legătură cu copilul, până în cele mai mici detalii, şi mult mai puţin la toate celelalte aspecte ale vieţii care înainte îţi ocupau timpul.

Percepţia: Ai cautat suzeta în toată casa şi nu  ai văzut-o acolo unde ai găsit-o, deşi te-ai uitat de trei ori în acea zonă? Câmpul perceptiv va fi îngustat.

Imaginaţia: Vei avea o imaginaţie foarte bogată orientată spre ce ar putea să meargă rău dacă …  sau spre interpretarea oricărui detaliu nou care apare, sau la orice semn al copilului. Şi nu numai.

Logica: Uneori ţi se va părea foarte logic ceea ce gândeşti tu, doar celorlalţi nu. Fii deschisă şi raţionamentelor lor şi întrebă-te dacă ar putea cumva şi ei să aibă dreptate, din punctul lor de vedere.

Limbajul: “Ăăăă, chestia aia! Chestia aia prin care vorbim când ne mişcăm gura! Când scoatem cuvinte, cum se cheamă?? Aaa, limbaj, da, asta era!” Poate nu întotdeauna vei găsi pe moment cuvintele care semnifică lucruri uzuale, însă … e normal şi va trece.

Sau pot apărea stări emoţionale ca: 

Oboseală: Cum orele de somn vor fi mult diminuate, te vei simţi foarte obosită … în primul an … dacă nu are cine să te ajute.

Frustrare: N-ai să mai ai timp de tine, tot universul se dă peste cap şi e foarte uşor să fii frustrată că nevoile tale nu mai sunt îndeplinite, nici chiar cele de bază. Abia vei avea timp să mergi la baie sau să faci un duş, iar tratamentele cosmetice ţi se vor părea un vis pe care l-ai visat demuuult….

Tristeţe / Deprimare: Poate te vei simţi tristă, poate vei gândi că timpul trece prea repede, că nu eşti pregătită sau poate chiar te vei simţi singură. E posibil să ajungi să fii chiar deprimată atunci când starea de tristeţe şi descurajare durează mai mult timp.

Frică / Anxietate: Îţi poate fi frică din diverse motive reale sau imaginate: Dacă se îneacă cu lapte? Daca vomită prin somn? Dacă îl scap? Dacă nu-l ţin bine? Dacă nu mânâncă destul? Dacă face febră? Dacă răceşte? Discută cu cineva ceea ce gândeşti sau caută informaţii care să te liniştească.

Irascibilitate: Poate te vei enerva mult mai uşor pe ceilalţi din motive minore pe care înainte le treceai cu vederea. În mare parte situaţia se datorează oboselii.

Vinovăţie: Dacă nu îţi reuşesc toate aşa cum ţi-ai propus şi ţi-ai închipuit că se vor realiza, poate te vei simţi vinovată că … nu ştii cum să-i faci baie, că nu îţi place să alăptezi, că te enervezi când copilul urlă, că nu mai eşti aşa de feminină pentru soţul tău, că nu e casa ta aşa de ordinată cum era, etc. Situaţiile acestea sunt fireşti, aşa că re-evaluează-ţi propriile standard din această perioadă. Poţi să revii la cele anterioare după un timp.

Gelozie: Poate vei fi geloasă pe cei care intră în relaţie cu copilul tău ( de exemplu pe soţ că lui îi zâmbeşte, ţie nu, pe soacră, că la ea adoarme repede, la tine nu, etc …)
Sau poate pe ceilalţi care nu au copii sau pe cei care au copii mari şi au trecut de perioada asta sau pe cele care au mai multe ajutoare decât ai tu sau pe cele care nu trăiesc în România, etc. Întreabă-te ce anume te-ar ajuta să ajungi şi tu la “performanţa” lor sau să îţi schimbi starea şi încearcă să ajungi acolo.

E posibil să devii mai impresionabilă: Dacă te vei surprinde plângând când auzi o melodie, vezi un film, auzi o ştire tristă sau vezi un animal sau un copil necăjit, ceea ce nu te caracteriza înainte, fii liniştită, o parte din cauza apaţine hormonilor şi asta va trece, o parte se datorează noii atitudini faţă de viaţă în general care va lăsa o umbră de sensibilitate pentru toată viaţa.
 

Articolul 3:

MESAJE CARE DAU PUTERE

Tot în acea perioadă în care încercam să ne restabilim echilibrul mi-am adus aminte că primisem de la un trainer de Analiză Tranzacţională din Marea Britanie nişte magneţi cu mesaje pentru stadiu A fi al copilului (0-6 luni). Analiza Tranzacţională este o teorie explicativă a personalităţii şi un sistem psihoterapeutic dedicat dezvoltării şi schimbării personale ce are aplicaţii în psihoterapie, educaţie şi comunicare organizaţională. La unul din traininguri am învăţat despre stadiile de dezvoltare identificate de Pam Lewin. Acestea includ şi mesajele pe care e bine ca părinţii să le transmită copiilor, verbal sau atitudinal astfel încât aceştisa să îşi dezvolte optim propriul potenţial corespunzător fiecărui stadiu.
Aşa că le-am luat pe cele de la primul stadiu (cel în care se afla fetiţa mea) şi le-am lipit deasupra pătuţului ei. Iniţial scopul a fost să le citesc eu, dar pentru ea, pentru a intra mai uşor în starea adecvată şi a avea o atitudine potrivită stadiului ei. Însă tot citindu-le am realizat că îmi prind bine mie. 

Şi de fapt, deşi stadiile de dezvoltare au fost identificate pornind de la cicluri naturale, prin ele trec şi adulţii atunci când au parte de schimbări importante în anumite arii de viaţă. Orice loc de muncă nou, orice mutare într-un alt oraş sau orice formare a unui grup nou determină parcurgerea acestor paşi, într-un ritm mult mai accentuat, fireşte (chiar dacă în alte aspecte ale vieţii suntem în stadii avansate). Şi pentru ca această trecere să fie cât mai lină, e bine ca cei din jur să aibă o atitudine potrivită fiecărui stadiu în care te afli, asemenea părinţilor faţă de copii, chiar şi când e vorba de manageri faţă de angajaţi. Iar eu ca proaspătă mămică eram ca la începutul unui job nou – cu totul nou, adică în stadiul A FI – la fel ca fetiţa mea, nou-venită pe lume. Aşa că am adunat toţi magneţii cu mesajele respective pentru toate stadiile şi mi le-am lipit pe frigider, unde au stat câţiva ani – şi mi-au însoţit dezvoltarea şi în cazul celui de-al doilea copil. Între timp le-am modificat puţin faţă de cele iniţiale (scrise la persoana a III-a ca şi cum noi le adresăm altora) şi le-am rescris la persoana I – pentru a fi mai uşor de interiorizat când ţi le spui singură sau pentru situaţiile în care astfel de mesaje ţi-ar prinde bine, dar nu are cine să ţi le spună. Pentru că mie mi-au fost benefice, cred că  vor ajuta orice mămică să aibă o stare mai bună şi o atitudine adecvată, atât faţă de ea, cât şi faţă de micile lor minuni:

Stadiul A FI 
Mă bucur că trăiesc. 
Mă bucur că  sunt eu însămi. 
Aparţin acestei familii, locul meu e aici. 
Pot să cresc în ritmul meu. 
Nevoile mele sunt importante, la fel ca nevoile tale.
Pot să simt toate emoţiile mele.
Mă iubesc şi am grijă de mine şi te iubesc şi am grijă de tine.  Pot să fiu cât mai des în contact cu mine însămi.

Stadiul A FACE 
Pot să ştiu/să aflu ce să fac.
Pot să caut toate informaţiile de care am nevoie.
Poţi să explorez şi să încerc.
Pot să fac lucrurile de câte ori am nevoie pentru a fi bine făcute.
Pot să îmi folosesc toate simţurile (să aud, să văd, să simt, să miros, să gust). 
Pot să fiu activă sau pot să fiu pasivă.
Pot să fac ce vreau de câte ori vreau, fără să îmi fac rău mie sau celorlalţi.
Pot să fiu interesată de orice.

Stadiul A GÂNDI 
Pot să gândesc pentru mine şi ceilalţi pot să gândească pentru ei.
Pot să gândesc şi să simt în acelaşi timp.
Pot să ştiu ce am nevoie şi să cer ajutor.
E ok să fiu furioasă dar să nu mă rănesc pe mine sau pe alţii.
Pot să spun “NU!” 
Pot să mă separ de ceilalţi şi să fiu iubită în continuare.
Pot să re-gândesc informaţiile pe care le-am obţinut. 
Poţ să gândesc şi să găsesc soluţii.

Stadiul IDENTITATE ŞI PUTERE 
Pot să explorez cine sunt şi devin acum. 
Pot să îmi creez şi să-mi dezvolţi noua identitate de mamă.
Pot să identific noile abilităţi de care am nevoie pentru noua mea indentitate.
Pot să fiu puternică şi să cer ajutor în acelaşi timp.
Pot să încerc diferite moduri de a face lucurile până îmi ies. 
Pot să învăţ din rezultatele comportamentului meu.
Pot să fiu responsabilă pentru nevoile şi comportamentul meu.
Pot să îmi dezvolt propriile interese, relaţii şi cauze.
Pot să ştiu cine sunt şi să practic abilitatea de a fi independentă.
Pot să ştiu ce e imaginaţie şi ce e real. 
Toate sentimentele mele sunt ok.
Pot să îmi dezvolt feminitatea şi în acelaşi timp să fiu dependentă uneori.
Pot să acord ajutor celorlalţi când mi se cere.

Stadiul ABILITĂŢI ŞI STRUCTURĂ 
Pot să gândesc înainte de a spune “da” sau “nu”.
Pot să am încredere în intuiţia mea pentru a mă ajuta să decid ce vreau să fac.
Pot să gândesc pentru mine însămi şi să obţin ajutor în loc să stau stresată.
Pot să găsesc căi prin care să fac lucruri care funcţionează pentru mine.
Pot să învăţ din greşelile mele sau ale altora.
Pot să ştiu când şi cum să nu fiu de acord.
Pot să fiu diferită şi totuşi împreună cu ceilalţi.
Pot respecta regulile care mă ajută să cooperez cu ceilalţi.
Pot să fiu iubită chiar când ceilalţi nu sunt de acord cu mine.
Mă pot perfecţiona pe z ice trece.
Pot să devin din ce în ce mai bună în fiecare zi.
Pot să îmi ofer singură recompense şi să celebrez fiecare reuşită personală.

Stadiul INTEGRARE 
Pot să cresc în rolul meu de mamă şi să cer ajutor din când în când.
Pot să fiu responsabilă de nevoile mele şi comportamentul meu.
Pot să aplic vechi abilităţi în situaţii noi.
Pot să ştiu cine sunt şi să practic abilităţile de a fi independenă.
Pot să am propriile opinii.
Pot să cer ajutor atunci când am nevoie.
Ceilalţi se pot baza pe mine că ştiu să cer ajutor atunci când am nevoie.
Pot să fiu creativă, competentă, productivă şi amuzantă.
Pot avea încredere în înţelepciunea mea interioară.
Pot să spun “Bine ai venit!” sau “Rămâi cu bine!”, oamenilor, rolurilor, viselor sau deciziilor.
Pot să finalizez fiecare parte a călătoriei mele şi să mă orientez către următoarea.
Dragostea mea pentru copil şi pentru ceilalţi se maturizează şi se extinde.
Sunt demnă de iubire la orice vârstă.
Nevoile mele sunt importante.
Pot să fiu  eu însămi, unică şi să onorez unicitatea celorlalţi.
Pot să fiu independentă şi interdependentă.
De-a lungul anilor, îmi poţi extinde angajamentele faţă de propria creştere, faţă de copiii mei, partenerul meu, familia mea, faţă de prietenii mei, comunitatea mea şi întreaga omenire.

 

Articolul 4: 
POZIŢIILE DE VIAŢĂ ALE MAMEI

Poziţii de viaţă este un concept introdus de teoria numită Analiză Tranzacţională. El se referă la atitudinile pe care le adoptă oamenii faţă de viaţă în general şi faţă de ceilalţi oameni. Pe scurt ele sunt:
Eu sunt ok – tu eşti ok.
Eu sunt ok – tu nu eşti ok.
Eu nu sunt ok – tu eşti ok.
Eu nu sunt ok – tu nu eşti ok.
Aplicaţiile lor sunt multiple: în management, în training, în coaching, de fapt în orice proces de comunicare.

În orice moment din viaţă sau în orice relaţie de comunicare suntem într-una din aceste poziţii. Inclusiv în perioada de după naştere când apar multe modificări în viaţa proaspetei mămici. Atitudinea acesteia se poate schimba faţă de atitudinea anterioară faţă de partener, părinţi, socri, medic, etc. Ca urmare, pot apărea poziţii de viaţă din oricare categorie:

Eu sunt ok – tu nu eşti ok.
Dacă simţi că doar tu ca mamă ştii ce e cel mai bine pentru copil, ştii cum să te comporţi cu el şi ce să faci în orice situaţie, dar ceilalţi nu ştiu mai deloc, atunci eşti în această poziţie de viaţă. 
Poţi gândi aşa de la început, afirmănd fraze de genul:
Doar mama ştie când îi e foame copilului.
Doar mama poate să îl linştească.
Doar eu simt când s-a săturat.

sau poţi ajunge să faci o astfel de generalizări în urma unor situaţii singulare:
Doar eu ştiu să-i pun bine pampersul, când l-ai pus tu data trecută s-a udat tot.
Doar eu ştiu să îi fac baie, la tine a plâns.
Doar eu ştiu să-l îmbrac, tu l-ai chinuit când l-ai scos afară.

Iar o asemenea poziţie de viaţă duce la conflicte cu ceilalţi şi în final la hotărârea lor de a nu mai face nimic pentru a te ajuta fiindcă nu primesc nici o apreciere în schimb şi greşelile lor sunt criticate şi nu abordate constructiv. Riscul pentru tine e să te trezeşti la un moment dat că eşti foarte obosită şi frustrată fiindcă le faci pe toate singură ... cel mai bine.
Aşa că atunci când ceilalţi nu fac lucrurile aşa cum ţi le-ai dorit tu, acordă-le asistenţă, spune-le în avans cum anume vrei tu să acţioneze şi întreabă-i cum poţi tu să îi ajuţi.

Eu nu sunt ok – tu eşti ok.
Dacă eşti în această poziţie de viaţă e posibil să nu ai încredere în tine, să îţi fie teamă că ai putea să greşeşti şi să preferi să îi laşi pe ceilalţi să facă anumite lucruri: să o chemi pe mama sau pe soacră să îi facă baie copilului, să îi ceri soţului să îi taie unghiile sau să îl ţină în braţe la vaccin, etc.
Dacă identifici la tine gânduri de genul:
Eu nu sunt în stare ...
Îmi e frică să ... / să nu ...
Dacă greşesc  când ...?

Dacă vei continua să rămâi în această poziţie riscul este de a deveni dependentă de ceialţi şi de a nu te dezvolta. 
Încearcă să apelezi la ajutorul celorlalţi doar pentru a te asista în timp ce faci tu singură acele lucruri de care nu eşti sigură. Poate nu te simţi confortabil să îi faci baie copilului când eşti singură acasă, dar poţi să îi faci baie în timp ce soţul sau mama te asistă (dar nu o face în locul tău). Cel puţin ştii că e acolo în caz că ai nevoie şi aşa îţi formezi şi tu noile abilităţi şi încrederea în ele.

Eu nu sunt ok – tu nu eşti ok.
Dacă eşti în această poziţie de viaţă te simţi oarecum fără speranţă. Consideri că nici tu nu te pricepi, dar nici soţul, de exemplu. Atunci  sunteţi imobilizaţi amândoi şi nu mai faceţi nimic. Starea pe care o trăieşti este de neajutorare şi neîncredere în tine, în ceialţi, în viitor.
Riscul de a fi într-o asemenea poziţie de viaţă e că duce foarte uşor la depresie. Nu vezi nicăieri o soluţie, nici la tine, nici la ceilalţi. Iar această atitudine te afundă şi mai mult în gânduri negative.
Aşa că adu-ţi aminte când ai mai fost într-o astfel de stare faţă de lucruri care îţi erau complet străine. Poate când ai început un job nou, sau un proiect nou, când te-ai mutat în alt oraş sau când ai plecat singură în străinătate. Adu-ţi aminte cum te-ai descurcat atunci şi dă-ţi seama că eşti în stare să o faci din nou, acum este doar o situaţie nouă la care te vei adapta şi căreia îi vei face faţă cu succes. Cheamă-i pe ceilalţi în ajutor să îţi arate ce şi cum să faci. Aşa cum au reuşit şi celelalte mămici, vei reuşi şi tu!

Eu sunt ok – tu eşti ok.
E poziţia de viaţă cea mai sănătoasă. Te accepţi aşa cum eşti, chiar dacă nu le ştii pe toate, chiar dacă poţi face erori, ştii că eşti capabilă să înveţi să că vei avea succes. Ai aceeaşi atitudine şi faţă de ceilalţi. Ai gânduri precum:
Voi reuşi  să pun copilul în portbebe şi vei reuşi şi tu.
Pot să îi fac apa potrivit de caldă la baie şi poţi şi tu.
Pot să învăţ cum să îi curăţ nasul  cu noul aparat şi poţi să înveţi şi tu.

De obicei, în cursul unei zile trecem prin toate aceste poziţii de viaţă în funcţie de situaţiile pe care le trăim şi de oamenii cu care interacţionăm. Fireşte ideal este să să ajungem cât mai des  la o atitudine internă şi la o exprimare externă de tipul eu sunt ok- tu eşti ok, dezvoltându-ne în continuare şi ajutându-i şi pe ceilalţi să o facă.  Însă pentru acest lucru, primul pas este să identificăm situaţiile când suntem în celelalte poziţii de viaţă. Aşa că fii atentă la ceea ce gândeşti şi ceea ce spui şi identifică tiparul gândurilor tale. Apoi dă-ţi voie să crezi că şi tu eşti ok  şi ceilalţi sunt ok şi crezând asta vă ajutaţi unul pe altul să vă dezvoltaţi în continuare!

psiholog Mihaela Zaharia

Contactează-ne

Şedinţele de psihoterapie, coaching sau consiliere au loc la cabinetul din zona Grozaveşti sau on-line.

Sună acum

TELEFON

0725 999 777

Adresa

Str. Slt. Al. Borneanu nr. 2 et. 4 sector 6 Bucureşti
(langa staţia de metrou Grozăveşti)

Scrie email

EMAIL

parenting@mindmaster.ro

Social Media

Trimite un mesaj

Dacă simţi nevoia să impărtăşeşti ce ai pe suflet, îţi răspund cu drag la întrebari prin intermediul acestui formular (in 24 de ore):