”Mi-a luat multe zeci de ani ca să descopăr că aș fi putut să-mi abordez existența cu o altă întrebare: Nu ”De ce trăiesc?” ci ”Ce-o să fac cu viața care mi-a fost dată?”

Dacă m-ați întreba care dintre cele 75 de cărți cărora le-am scris recenzii anul acesta m-a impresionat cel mai tare, răspunsul ar fi: ALEGEREA!

Este o carte scrisă de o femeie la 90 de ani. Acum are 92. Și 3 copii, 5 nepoți și 3 strănepoți. Și un pudel argintiu, Tess. 

Este o carte scrisă de o supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz. Dar acest lucru nu m-a motivat să o citesc, din contra. Aveam parte de suficientă suferință în jurul meu ca să îmi doresc să citesc și mai mult despre așa ceva. Dar în carte nu este vorba despre moarte, ci despre renaștere. Despre a avea încredere, despre a-ți vindeca rănile, a crește, a evolua și a fi puternic în mod autentic și profund. Ceea ce m-a cucerit și m-a impresionat enorm. 

În 1943 Edith Eva trăiește împreună cu părinții ei și cele două surori ale ei, Magda și Klara în orașul Kosice/Kassa la granița între Ungaria și Slovacia. Sunt evrei unguri. Klara cântă la vioară, Magda la pian, iar Edith face balet și gimnastică. Are 16 ani  și primul ei prieten, Eric, când sunt luați cu forța de acasă și trimiși în lagărul de la Auschwitz. Doar Klara scapă fiind la studii în Budapesta. Părinții lor sunt gazați imediat, ea și Magda petrec mai mult de un an în lagăre și marșuri până sunt eliberate. 

”În primele săptămâni la Auschwitz am învățat regulile supraviețuirii. Dacă poți fura o bucată de pâine de la gardieni, ești un erou, dar dacă furi de la un deținut ai căzut în dizgrație și mori; competiția și dominarea nu te duc nicăieri, numele acestui joc este cooperarea: pentru a supraviețui trebuie să-ți depăsești propriile nevoi și să te dăruiești cuiva sau pentru ceva dincolo de tine. Supraviețuirea este o chestiune de interdependență, nu e posibilă de unul singur.”

La fel ca în cazul lui Viktor Fankl (care și-a povestit experiența în lagăr și eliberarea în cartea ”Omul în căutarea sensului vieții” - recenzia nr. 20 ) supraviețuirea lui Edith a fost urmarea unei înșiruiri de coincidențe stranii, de fapte bune ce implicau a-și pune viața în pericol sau chiar de a renunța la ea pentru a-i ajuta pe alții, de a alege să respecte principii morale mai presus chiar decât viața proprie. 

M-am bucurat când fetele au făcut rost în sfârșit de o conservă de carne (de la Crucea Roșie), m-am revoltat când ironia sorții a făcut să nu o poată deschide fiindcă era închisă etanș și ele nu aveau cu ce, dar mi s-a făcut pielea de găină când salvarea Evei din mormanul de cadavre unde ajunsese fiindcă era aproape moartă a venit de la faptul că soldatul american a văzut reflexia soarelui sclipind în conserva pe care ea încă o mai ținea în mână ... 

Dar cartea nu vorbește doar despre lagăr, ci are patru părți: Închisoarea, Evadarea, Libertatea și Vindecarea. 

Următoarele pagini sunt despre eliberare. Dar nici aceasta nu a fost cum au sperat sau așa cum ar putea crede cineva care n-a trecut prin așa ceva: ”Supraviețuirea este în alb și negru, nu se poate strecura niciun ”dar” atunci când te lupți pentru viața ta. Acum toate acele ”dar” năvălesc înăuntru. Avem pâine să mâncăm. Da, dar n-avem nicio lețcaie. Câștigăm în greutate. Da, dar am inima grea. Ești în viață. Da, dar mama a murit.”

Ulterior, libertatea este câștigată în America, dar ... ”coșmarurile nu știu geografie, vina și anxietatea umblă nestingherite peste tot.” 
”Vor trece mai mult de douăzeci de ani până să capăt limbajul și pregătirea psihologică pentru a înțelege că avusesem un flashback, că senzațiile fizice tulburi – puls accelerat, palme transpirate, viziune îngustă – pe care le-am trăit în acea zi (și pe care voi continua să le trăiesc de multe ori în viață, chiar și acum, la peste optzeci de ani) sunt răspunsuri automate la traumă. ...  Abia peste mulți ani aveam să înțeleg că fuga nu vindecă durerea. O face mai rea.”

Timpul trece și în luna mai 1969, la 42 de ani, când fiul ei (cel mai mic copil) avea 13 ani, Edith Eva Eger termină cu licență facultatea de psihologie la University of Texas - El Passo. În 1974 este absolventă a masteratului de psihologie educațională al University of Texas - El Passo, iar în 1978 își ia doctoratul în psihologie clinică la Saybrook University. 

Ultima parte a cărții prezintă atât procesul ei de vindecare, cât și cazurile de clienți cu care a lucrat ca psihoterapeut. Ambele sunt remarcabile și sunt motivul principal pentru care mi-a plăcut această carte atât de mult. La fel ca citatele de mai jos cu care rezonez 100%: 

Calificările nu înlocuiesc munca interioară. 
Când ajungem să credem că nu-i chip să fim iubiți și să fim noi înșine, suntem în risc să ne negăm adevărata natură. 
Când ai ceva de demonstrat, nu ești liber.
Cea mai mare închisoare este în propria minte. 
Am învățat că pot alege cum să reacționez la trecut. 
Editke, spunea profesorul, toată bucuria din viața ta va veni din interior. 
Încă mă confrunt cu persoana cel mai dificil de iertat: eu însămi.
Nu există iertare fără mânie. 
Vindecarea nu înseamnă să ștergi cu buretele cicatricea. Vindecarea înseamnă prețuirea rănii. 
Învățând să le ofer pacienților mei iubirea și acceptarea totale, am învățat, din fericire, cât de important este să-mi ofer și mie aceleași lucruri. 

Pe dr. Edith Eva Eger o găsiți aici Home - Dr. Edith Eger, dar și pe youtube unde sunt multe interivuri cu ea. 
Unul dintre ele care mi-a plăcut mult e cel de aici:

Cartea o găsiți la editura Pandora M (grupul editorial TREI), Cărturești, Libris.ro, Emag, Librarie.net, etc. 

O recomand cu mult drag oricui, dar mai ales psihoterapeuților și celor care cred sau vor să creadă în puterea psihoterapiei.

psihoterapeut Mihaela Zaharia